Romania – Finlanda : O comparatie care nu se sustine

AUTOR: Prof. dr. Gheţău Gh. Florin

După 1989, în istoriografia românească s-a vorbit despre o comparaţie între România şi Finlanda, în ceea ce priveşte acţiunile celor două ţări în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Scopul – nedeclarat – al comparaţiei viza evidenţierea eroismului, tenacităţii şi inteligenţei de care au dat dovadă finlandezii, în opoziţie cu românii, care nu au avut diriguitorii potriviţi să-i ghideze, eficient, prin infernul conflagraţiei mondiale.

Prin pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, Germania a dat U.R.S.S. mână liberă să acţioneze în Finlanda, fostă posesiune a Imperiului Rus, dobândită în urma Congresului de Pace de la Viena (1815). Spre finele anului 1939, tot U.R.S.S. a remis guvernului de la Helsinki propunerea de a încheia un tratat de asistenţă mutuală şi un tratat comercial. Dovada de bunăvoinţă trebuia răsplătită prin cedarea anumitor teritorii, printre care şi istmul Carelia.

Sub semnul Pactului Ribbentrop-Molotov

Tratativele sovieto-finlandeze s-au dovedit sterile, fapt pentru care, la 30 noiembrie 1939, Armata Roşie a atacat, în forţă, pe un front de 1.500 km, de la Oceanul Arctic la Golful Finic. S-a înfiinţat un „guvern“ format din ofiţeri NKVD şi GRU. „Preşedinte“ a fost numit Otto V. Kuusinen (1881-1964), miniştrii erau comunişti sovietici, de origine finlandeză. A fost creată „Armata Roşie a Finlandei“, care trebuia să intre victorioasă în Helsinki şi să susţină „proletariatul răsculat“, în timp ce Armata Roşie… sovietică trebuia să-i ajute pe „fraţii de clasă“.

Armata finlandeză, în vădită inferioritate din punct de vedere tehnic şi numeric, s-a opus, cu succes, asalturilor sovietice, în decembrie 1939 şi în ianuarie-februarie 1940. În cele din urmă, a cedat. Prin Tratatul de Pace, semnat la Moscova (12 martie 1940), frontiera din istmul Carelia s-a îndepărtat cu cca. 80 km spre NV de Leningrad; peninsula Hänko a fost acordată sovieticilor, pentru o perioadă de 30 de ani, alături de alte teritorii.

La 22 iunie 1941, Finlanda s-a alăturat Germaniei naziste, în cadrul Operaţiunii Barbarossa, pentru a-şi recupera pământurile răpite în urma „Războiului de iarnă“ (Magazin istoric, nr. 3/2000). De-a lungul războiului din Est, Finlanda a adoptat o poziţie distinctă faţă de Berlin, a refuzat implicarea în asediul Leningradului şi extinderea participării la efortul de război antisovietic, dincolo de revendicările sale naţionale.

Finlanda a stopat ofensiva rusească din 1944, cu sprijinul Germaniei, obţinut printr-un acord negociat personal de prim-ministrul şi preşedintele Risto Ryti (1889-1956). După stabilizarea frontului, mareşalul Mannerheim (Magazin istoric, nr. 10/2002) a denunţat înţelegerea şi a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite (19 septembrie 1944).

După terminarea războiului, Finlanda a figurat în categoria ţărilor învinse, dar a reuşit să evite comunizarea, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare.

Traiectoria României nu a fost cu mult diferită de cea a Finlandei, dar suficient, de altfel, ca să nu permită o comparaţie de ordin calitativ. Să trecem însă în revistă evenimentele.

Pactul Ribbentrop-Molotov a permis U.R.S.S. să rezolve problema Basarabiei, care, în 1918, îşi găsise locul firesc între frontierele României, fapt inacceptabil pentru Moscova. În vara anului 1940, ţara noastră a cedat Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa către U.R.S.S., consecinţă directă a celor două note ultimative expediate României, în 26, respectiv, 28 iunie 1940. La 30 august 1940, prin al doilea Dictat de la Viena, România fost forţată să abandoneze Nord-Vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei, iar, la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, a restituit Bulgariei Cadrilaterul. În ultima treime a anului 1940, România ciuntită a intrat, de facto, în sfera de influenţă a celui de Al Treilea Reich.

Ion Antonescu a angajat armata română în Operaţiunea „Barbarossa“ chiar de la debutul ei. Regele Mihai I, făcând uz de prerogativele sale, la 23 august 1944 l-a demis şi arestat pe Ion Antonescu. Din acel moment ostaşii români au întrerupt lupta contra sovieticilor, ripostând decis la atacurile furibunde ale foştilor aliaţi germani. Armistiţiul cu Naţiunile Unite a fost semnat la Moscova, la 12 septembrie 1944.

După sfârşitul războiului, România, alături de Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria şi Germania de Est, a cunoscut un regim de democraţie populară, după model sovietic, rămânând sub controlul U.R.S.S. până în 1989.

3+2… duşmani

În perioada interbelică, Finlanda a avut doar un singur inamic declarat, U.R.S.S., pe când România a trebuit să fie atentă la trei ameninţări simultane, venite dinspre U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria. Un război cu una dintre acele ţări ar fi condus, în mod inexorabil, la un conflict cu toate trei. Oare câte state din lume – de o importanţă medie – ar putea lupta concomitent pe trei fronturi?!Teritoriul Finlandei se află în proximitatea Cercului Polar de Nord, motiv pentru care are o climă nu tocmai propice pentru o ofensivă militară. Nici configuraţia accidentată a terenului nu ar ajuta prea mult un eventual atacator şi să nu uităm că trupele sovietice au atacat în cel mai nepotrivit moment cu putinţă: iarna! O ofensivă la -40º C nu reprezintă tocmai un lucru simplu, după cum aveau să constate, mai târziu, şi germanii… În opoziţie, clima şi relieful României nu ofereau obstacole majore unui posibil agresor, iar notele ultimative au fost trimise vara, anotimpul ideal pentru ducerea unui război.

Finlanda deţine o poziţie geostrategică secundară, ceea ce nu o transformă într-o ţintă atractivă pentru expansionismul marilor puteri. Pe deasupra, bogăţiile sale naturale nu sunt suficient de apetisante, încât să trezească pretenţiile vecinilor. În contrast, situarea României la Nord de Balcani, la gurile Dunării şi, implicit, la Nord de strâmtorile Dardanele şi Bosfor nu este una tocmai de invidiat. Dacă adăugăm faptul că, în acele vremuri, ţara deţinea mari cantităţi de petrol, sângele negru al oricărui război din epoca contemporană, se obţine un cocteil exploziv…

Configuraţia favorabilă a terenului a permis Finlandei să construiască o redutabilă linie fortificată, ce a purtat chiar numele inspiratorului, Carl Gustav Emil, baron de Mannerheim (1867-1951). Linia defensivă avea o lungime de 135 km şi o adâncime de până la 90 km. Flancurile erau apărate de Golful Finic şi de lacul Ladoga. Dincolo de nesfârşitele câmpuri de mine, de şanţuri antitanc şi obstacole anticar, realizate din stâlpi de granit, dincolo de tetraedre din fier-beton şi îngrădiri de sârmă ghimpată de câte zece, 20 sau 30 de rânduri, aşadar dincolo de aceste obstacole, se aflau cazemate din fier beton.

Românii au avut şi ei linia fortificată Carol al II-lea, situată între Carpaţii de Curbură şi Dunăre. Dar, din moment ce ruşii au solicitat cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, pentru a utiliza linia fortificată, pompos denumită Carol al II-lea în presa vremii, trebuia abandonată întreaga Moldovă?! Nu era tocmai un gest logic. Nimic nu indică faptul că sovieticii, dacă s-ar fi recurs la forţa armelor, s-ar fi limitat la cererile iniţiale, ca în cazul Finlandei. Linia Mannerheim se afla în zona de graniţă, pe când linia Nămoloasa-Focşani-Brăila se găsea în adâncimea teritoriului. Să nu trecem cu vederea şi faptul că Armata Roşie a penetrat linia defensivă din istmul Careliei în plină iarnă subpolară, în timp ce nemţii au ocolit linia Maginot. Constatarea ne face să reconsiderăm mitul incapabilei armate ruse, ce s-a luptat cu eficienta armată finlandeză.

În timpul „Războiului de iarnă“, Finlanda a avut spatele acoperit de Norvegia şi Suedia şi, de ce nu, de paşnicul golf Botnic. Cele două ţări aveau tot interesul să-şi ajute vecina, întrucât şi ele se temeau de expansionismul sovietic. După cum am văzut, România avea inamici la toate frontierele, cu excepţia Iugoslaviei, pe al cărei sprijin nu se putea pune însă mare bază. În cazul rezistenţei, România ar fi avut, cu certitudine, soarta Cehoslovaciei sau a Poloniei.

Atacarea Finlandei de către U.R.S.S., în 1939, a creat un val mare de simpatie faţă de micuţul stat, care lupta pentru supravieţuire. Astfel, au luat fiinţă un fel de „Brigăzi Internaţionale“, de genul celor care au acţionat în timpul războiului civil spaniol (1936-1939). În rândul lor s-au înrolat aproximativ 10.000 de oameni. Mai mult chiar, Rusia sovietică a fost exclusă din Societatea Naţiunilor pentru agresiunea asupra Finlandei.

România nu a beneficiat de niciun fel de sprijin internaţional, ea fiind complet izolată, cu trei duşmani la fruntarii şi cu alţi doi (Italia şi Germania), ce scrutau, cu atenţie, spre bogăţiile sale naturale.

Între salvgardarea statului şi onoare

În 1941, România şi Finlanda au atacat, împreună cu Germania, U.R.S.S. Scopul era legitim: recuperarea teritoriilor naţionale, pierdute în 1939 şi 1940. România a depăşit limitele frontierelor naţionale şi a luptat în adâncimea teritoriului sovietic, ceea ce Finlanda nu a făcut.

Trebuie precizat că efectivele armatei finlandeze erau mai mici decât cele ale armatei române, astfel încât concursul celei dintâi era mai puţin necesar, iar în Finlanda nu se găsea o misiune militară germană de amploarea celei care se găsea în România, din octombrie 1940 (mai ales cu rol de supraveghere). Din această perspectivă, refuzul net de a colabora la planurile Germaniei putea fi sancţionat ferm prin instalarea unui guvern marionetă, în frunte, cine ştie, chiar cu Horia Sima (oaspetele-prizonier al lui Adolf Hitler, cu ajutorul căruia îl şantaja pe Ion Antonescu). De altfel, naziştii i-au imputat frecvent lui Antonescu că ţinea, în apropierea Ungariei, prea multe trupe în rezervă.

Antonescu, la proces – dând exemplul lui Scipio Africanul, care l-a învins pe Hannibal, la Zama, în apropierea Cartaginei, şi nu s-a mulţumit cu alungarea sa din peninsula italică – a făcut următoarea remarcă: îţi ataci inamicul pentru a-l distruge, şi nu doar pentru a recupera ce ai pierdut, deoarece rişti să îţi atragi dorinţa sa de răzbunare.

Ca şi România, diriguitorii de la Helsinki au abandonat, în 1944, cauza celui de Al Treilea Reich. Ambele ţări au fost considerate învinse la Conferinţa de Pace de la Paris (1946-1947), în pofida faptului că România a jucat un rol important în cadrul coaliţiei antihitleriste de la 23 august 1944 până la 9 mai 1945. Ambele ţări au plătit despăgubiri de război, dar România a fost comunizată, iar Finlanda, din fericire pentru ea, a reuşit să evite acest lucru.

În principiu, Finlanda nu a fost stalinizată, întrucât, după armistiţiul din septembrie 1944, nu avea sens divizarea forţelor doar pentru a ocupa un nou teritoriu ai cărui locuitori – probabil – s-ar fi lansat într-un furibund război de partizani, ce ar fi imobilizat multe dintre unităţile sovietice (după cum a păţit şi Napoleon Bonaparte, în Spania, între 1808-1812), iar prioritară era pe atunci îngenuncherea Germaniei.

În altă ordine de idei, nu trebuie să ne mire sovietizarea României, deoarece şi Polonia a avut o soartă similară şi, doar pentru ea, au intrat în război Franţa şi Marea Britanie, la 3 septembrie 1939. Polonia, în ciuda rezistenţei înregistrate, nu a putut evita a patra împărţire şi după război, comunizarea.

Putem afirma deci că, în 1940, România nu putea urma exemplul curajos al Finlandei, întrucât situaţia ei era cu mult mai gravă decât cea a statului nordic. Orice rezistenţă ar fi avut o singură finalitate – dezmembrarea sa, după patentatul model al Cehoslovaciei, Poloniei, Iugoslaviei şi Greciei. Astăzi se cunoaşte ce s-a întâmplat după 1940, însă conducătorii statului român nu aveau de unde să o ştie atunci. Prin urmare, nu puteau risca dispariţia României, doar pentru considerente de onoare naţională. Se pot reproşa multe autorităţilor române din 1940, dar nu şi faptul că au cedat fără luptă. Salvgardarea fiinţei statale, precum şi cruţarea vieţilor a numeroşi soldaţi români reprezintă mult mai importante motive decât onoarea naţională şifonată.

Sursa articolului: Gheţău Gh. Florin, România-Finlanda. O comparaţie care nu se susţine în „Magazin Istoric”, nr. 1/2010, p. 58-61.

Articol preluat de pe Geostrategic.eu

Comentati folosind contul Facebook

comments