Tradusă în peste 15 limbi, Hanne Ørstavik a devenit curând după publicarea primului roman un must-read al literaturii norvegiene. Născută în 1969, în Tana, o localitate din nordul Norvegiei, Ørstavik s-a mutat la Oslo când avea 16 ani. Pasiunea pentru literatură a prins voce în 1994, atunci când, la 25 de ani, publică primul roman, ”Tăietura”, foarte bine primit de cititorii norvegieni. Succesul internațional a venit, însă, trei ani mai târziu, când publică ”Iubire”, un roman care a cucerit atât publicul larg, cât și pe criticii literari.

Ajunge astfel, în topul organizat de ziarul Dagbladet, pe locul 6 în lista celor mai bune cărți norvegiene ale ultimului sfert de secol, dar și în manualele de literatură norvegiană si în programele facultăților de Litere. A urmat apoi o carieră prolifica, publicând, la intervale relativ regulate, alte romane cu același impact. Printre ele se află ”Timpul necesar” (2000), ”Săptămâna 43” (2002), ”Pastorul” (2004) – obținand Premiul pentru literatură Klassekampen și Premiul Brage – sau ”Hienele”.

Revista de povestiri” i-a luat un interviu Hannei Ørstavik la invitația Editurii Univers. Întâi ne-a plăcut cartea, apoi ne-a plăcut mult chiar ea.

Oamenii din țările nordice par să citească mai mult decât cei din țările din Europa de Est, așa arată unele studii (UE). De ce e cititul mai atrăgător în regiunea dumneavoastră ? Aveți programe culturale naționale eficiente sau e vorba de educația din familie sau aveți un design de carte mai bun sau… ?

De fapt, chiar există temeri, în țara noastră, că tinerii citesc mai puțin.

Contează să fie disponibile cărțile, să fie prezente. Și desigur că are legătură și cu bunăstarea. Erau cărți la tine acasă când erai copil? Familia ta avea un nivel de educație care să o facă să te ducă la bibliotecă? Sunt chestiuni sociale și economice. Îți permiți să cumperi o carte? Cum în regiunea noastră sunt țări bogate, cred că asta e o explicație de care trebuie să ținem cont. Dar, de asemenea, e mai frig și stai mai mult înăuntru, pe o canapea primitoare, sub o pătură, și citești. Pentru că, vara, când vremea e bună, toți norvegienii stau pe-afară și nu mai citesc așa de mult. Dacă n-am avea iarna, poate că lucrurile ar sta altfel.

Ce fel de literatură vă face mare plăcere să citiți?

Orice am poftă, depinde de dispoziție. Pentru mine, lectura e ca hrana, o hrană existențială. Așa că orice simt că am nevoie mi se pare bun de citit. Pot fi lucruri foarte diferite. Când am început să scriu, și înainte să încep să scriu, citeam foarte mult. Ficțiune, mă refer la romane, mai ales romane, dar și poeme, poezie. Apoi, la Universitate, am început să studiez sociologia, psihologia și limba franceză, iar în ultimii ani am citit tot mai multă filosofie. Și biografiile mă intrigă mult uneori.

Mi-am dezvoltat foarte mult felul în care eu însămi înțeleg lumea, existența, citind teorie psihanalitică, de la teoria lui Freud via teoria relațiilor de obiect (Melanie Klein și Ludvig Igra) și mergând încet de acolo spre teoria analitică jungiană, mai recent. A fost un parcurs revelator pentru mine, pentru că deschide un cadru analitic în care îmi pot recunoaște felul în care scriu, pentru că totul e despre imagini. Acest mod de gândire jungian e ca și cum te-ai scufunda într-o imagine, se folosesc imagini din vise și din basme, e ca și cum ai intra într-o lume magică în care lucrurile prind viață în lumea ta interioară. Când mă las să plonjez în acest fel de a trăi cu imaginile, asta îmi schimbă cu adevărat felul în care mă raportez la ceilalți oameni. M-am schimbat, ceea ce pentru mine a fost cumva revoltător, pentru că întotdeauna am crezut că schimbarea e o muncă grea, că trebuie să faci terapie sau, oricum, ceva greu, și, pe de altă parte, felul acesta de a te lăsa să te topești și să fii uimit poate schimba ceva în tine, dacă permiți unor imagini să devină reale și vii în tine. Evoluezi cu imaginile înăuntru. A fost pentru mine o revelație extraordinară: să am încredere în potențialul spiritelor noastre și în imensitatea lor și în forța reală pe care o avem înăuntru. Cred că, într-un mod mai subtil, acest lucru mi-a influențat scrisul, pentru că m-a făcut să am și mai multă încredere în ceea ce se află într-o imagine sau o carte.

În ce tabără sunteți: scrieți despre ce știți sau scrieți despre ce vă incită imaginația?

Cred că scrisul meu este explorare, niciodată nu știu ce urmează să scriu, dar întotdeauna pornesc de la o imagine. Întotdeauna știu unde are loc acțiunea din roman, și locul e foarte important, pentru că are o energie, o ambianță și, desigur, caracteristici foarte concrete, de vreme ce suntem corpuri care se mișcă într-o lume concretă. Dacă această cameră ar fi total diferită, asta ar schimba ceva.

Și, desigur, romanele mele pornesc și de la un fel de problemă, un conflict arzător sau o situație problematică, cu care mă confrunt chiar eu în viața mea, și pe care aleg să n-o trec cu vederea. Așa că se întâmplă simultan – e această imagine care nu știu ce conține și e o presiune înăuntrul meu care vrea să fie rezolvată sau investigată, așa că o abstrag în roman. Creez un fel de lume la scară mică, în care îmi trimit personajele, și ele explorează pentru mine această lume și ce mi se întâmplă mie. Așa că scriu pentru mine, să aflu mai multe despre anumite lucruri.

Am citit romanul Iubire și l-am perceput, între altele, ca pe o carte cu mesaj: e periculos să fii absorbit de tine însuți și să proiectezi speranțe desprinse din basme peste realitate. Credeți că literatura ar trebui să aibă un mesaj? Porniți de la asta, când scrieți, sau se întâmplă pur și simplu? Sau e doar în mintea cititorului?

Cred că totul are mesaje. Ar fi greșit să spun că nu am un mesaj, dar nu știu care e acel mesaj când încep să scriu. Cărțile mele nu ignoră morala, vor ceva de la lume, fac o declarație. Dar ce vor declara, asta nu știu când încep să scriu.

Nu sunt sigură că sunt de acord cu concepția ta despre carte pentru că, bineînțeles că e adevărată, dar sunt și alte lucruri adevărate, și cred că un roman bun permite mai multe interpretări în același timp. Sunt multe adevăruri care pot fi extrase din roman. Devine interesant când da, poți spune asta, dar, pe de altă parte, poți spune și asta. Îl poți privi astfel, dar e și altfel. Ce spui e important și e un fel relevant de a concepe cartea, dar, pe de altă parte, Vibeke tânjește și ea după dragoste, așa că poți să te referi la acest aspect și să faci din el aspectul important pentru tine și să vezi tragedia în ambele căutări ale iubirii – și a mamei, și a fiului. Mama își dorește așa de mult dragostea, încât dragostea preia controlul și ea nu mai poate fi prezentă pentru fiul ei, pentru că nevoia ei e atât de puternică încât uită de el.

Am început să scriu romanul când fetița mea tocmai se născuse și această întrebare despre a te simți iubit, „ce e iubirea?”, a fost punctul de plecare pentru roman. Și pentru că, având un copil, am plonjat înapoi în propria mea copilărie, alături de frații mei, așa că e și un fel de tribut pentru frații mei. Când am scris cartea, am fost foarte concentrată pe un fel de a o privi, în timp ce acum văd alte aspecte care mi se par mai interesante.

Citind romanul Iubire, am avut impresia că asociați iubirea cu câinii. Nu doar datorită câinelui din carte și felului în care se raportează personajele la el. Dar și pentru că băiețelul e ca un câine a cărui prezență fizică mama nu o poate suporta – ea caută mai degrabă o iubire estetică, ideală, grațioasă. Un scriitor român (n. S. – Florin Iaru) mi-a spus odată că aproape toți marii prozatori au avut pisici, mai degrabă decât câini. Cum comentați și ce credeți că pot spune animalele despre personaje sau caracterul personajelor?

E o întrebare amuzantă. Primul meu gând e că o persoană care preferă pisicile e una care se teme de atașament. Așa că are sens ca marii prozatori să tindă să aibă pisici, pentru că și lor de e frică de atașament/legături, ei se retrag din lume și se sondează pe ei înșiși în loc să aibă legături cu alți oameni, și au pisici pentru că nici ele nu se atașează prea mult. Mie mi-au plăcut întotdeauna câinii. Și mie mi-a fost greu să creez legături cu alți oameni, dar mi-am dorit întotdeauna un prieten loial și fericit: asta a fost experiența mea în copilărie apropo de câini, erau așa de loiali și de calzi și de bucuroși!

Cum lucrați pe ceea ce scrieți? Aveți cartea întreagă în minte și apoi începeți să o scrieți sau se dezvoltă pe măsură ce scrieți? Rescrieți? Cine e primul dumneavoastră cititor?

Am doar o senzație că mă îndrept spre o zonă anume. Ce pot să-ți spu despre cartea pe care am publicat-o în Norvegia toamna trecută, There Is a Big Open Square in Bordeaux,este că am știut din imaginile care au dus la începerea cărții că va aborda sexualitatea și că va fi dureroasă, am știut unele lucruri de genul acesta, dar nu cum se va desfășura efectiv acțiunea. Dar știam locul acela din Bordeaux, știam că trebuie să trimit pe cineva acolo, un agent care să poarte povestea, așa că am trimis personajul acolo. Apoi mi-am dat seama că trebuie să fie o femeie din Norvegia, că va fi o artistă care pregătește un spectacol: dezvoltam încet subiectul cărții.

Dar încep cu sentimentul că de data asta romanul vorbește despre genul acesta de sexualitate întunecată. Apoi încep să fiu brusc interesată de orice are legătură cu acest lucru, mă simt atrasă de cluburi de striptis și apoi mă simt atrasă de pornografie, sau de explorarea tuturor lucrurilor de care înainte mă ascundeam, și urmez pur și simplu acest impuls, pentru că știu că asta voi explora în carte. Și apoi, brusc, după ce cartea e scrisă, tensiunea dispare pentru că s-a transferat în carte, și entuziasmul legat de toate aceste lucruri s-a consumat. Sunt un fel de valuri în interiorul meu, pe care nu le trec cu vederea.

Așa scriu. Și nu rescriu. Scriu foarte încet, aștept ca lucrurile să vină. Și când vin, ele sunt felul în care scriu, lucrurile nu sunt ceva ce transmit prin limbaj, ele sunt limbajul. Așa că, atunci când am spus ceva, nu e altceva, e așa cum am spus-o, e foarte material. Pe măsură ce povestea se dezvoltă (nu e prea multă poveste în cărțile mele pentru că e vorba mai mult de călătorii interioare, dar totuși se întâmplă ceva), după ce am scris jumătate din carte, ce mai fac e să înțeleg că, dacă un lucru se întâmplă, înseamnă că trebuie să scriu un scurt pasaj în paginile anterioare, pentru a face acel lucru mai probabil. E ca un fel de construcție în care mai pot intra să repar câte ceva sau să adaug lucruri noi, mai ales ca să fac arcul mai clar.

Eu sunt primul meu cititor. Scriu pentru mine, întâi scriu, apoi citesc. Scriu pentru că am nevoie să scriu acel lucru, dar scriu și pentru că am nevoie să-l citesc. Apoi, desigur, mai e și editorul meu. Ea e primul meu cititor și e minunată. E genială, e așa de inteligentă și un cititor atât de sensibil! Are un foarte bun simț al muzicalității. Și știe exact ce fel de reacție să aibă așa încât să am încredere și să continui. Dacă-i arăt ceva în prima fază a procesului, cum fac câteodată, doar pentru că am nevoie de puțină încurajare, s-ar putea să spună doar „mergi mai departe” și nimic mai mult, dar când cartea e pe terminate s-ar putea să spună „mi-ar plăcea să mai scrii una sau două scene cu acei oameni pentru că asta i-ar face mai vizibili pentru mine, mai apți pentru acțiunea de mai târziu, din carte”. S-ar putea să spună ceva de genul ăsta, ceea ce pentru mine e deseori foarte util, pentru că acelea sunt scene pe care eu, într-un fel, le am deja în cap, doar că nu le-am scris.

Romanul ”Iubire” a apărut la editura Univers
Romanul ”Iubire” a apărut la editura Univers

Mi s-a părut că Iubire e scris ca un scenariu (curat, descrie acțiuni în detaliu, gesturi, e vizual), mai puțin părțile în care avem acces la gândurile personajelor (deși și ele sunt filmice). Apoi am citit că ați predat scenaristica. Cum credeți că îi poate ajuta pe scriitorii aspiranți educația cinematografică (formală sau nu)?

N-am predat scenaristica. Cred că filmul este un cu totul alt mod de gândire față de literatură, dar, pe de altă parte, cele două se aseamănă. În ultimul timp am scris scene pentru teatru și poate părea asemănător, pentru că lucrezi cu imagini, și cu toatea astea e foarte diferit. Dar tu vorbeai despre film. Cred că generația noastră e atât de imersată în imagini, în film. Avem limbajul filmului în sânge, trăim într-o cultură atât de vizuală. Cred că avem în sânge acest decupaj filmic, acest fel de a pune lucrurile împreună – prin montaj, close-ups, perspectivă . Mulți dintre scriitorii pe care îi cunosc sunt pasionați de filme, au mari colecții de filme acasă și văd anumite scene iar și iar, „azi trebuie să văd alea trei clipuri ca să m-apuc de scris”, așa că e foarte productiv pentru scris, chiar folosesc filmele astfel. Dacă crezi că e util să vezi filme, atunci sunt sigură că e.

Dar nu auziți des această opinie, că Iubire e scrisă ca un scenariu?

Sunt mulți oameni care au spus-o și chiar și oameni care au încercat să transforme cartea în film. Dar încă n-a reușit niciunul. A fost un regizor polonez care a venit până în Norvegia pentru că voia să facă un film bazat pe carte, era foarte nerăbdător, dar n-am mai auzit nimic de la el de atunci. Avea un plan foarte clar despre ce voia să facă, așa că i-am spus „minunat, fă-ți filmul!”, n-am vrut să mă implic pentru că filmul e ceva foarte diferit. Dar dacă astăzi m-ar contacta cineva și ar vrea să colaborăm, astăzi mi s-ar părea foarte interesant și aș spune da.

Sunt milioane de scriitori în lume. Ce credeți că ar trebui să facă un tânăr scriitor ca să iasă în evidență?

Să nu se gândească la cum să iasă în evidență. Doar să se concentreze. Cred că dacă vrei să scrii ceva bun, trebuie să te concentrezi pe scris, concentrează-te pe ce vrei să spui și spune. Trebuie să iei oportunitățile care ți se dau și, desigur, să le creezi. Oportunitățile vin din legături sau din a fi deschis către oameni, dar uneori e important și să te protejezi. Nu sunt cea mai potrivită persoană să răspundă la întrebare, pentru că nu prea mă pricep să mă promovez sau să fac genul acesta de demersuri, chiar deloc. Nu prea m-am gândit la asta, doar dau interviuri și sunt acolo dacă cineva e interesat, e chiar o mare plăcere pentru mine. Dar nu sunt proactivă și cred că voi începe să fiu un pic mai mult. Această excursie în România mi-a deschis niște uși, mi-a dat niște idei să fac, poate, niște scurte clipuri pe YouTube, să fiu mai deschisă dacă oamenii vor să-și facă o idee despre cum sunt, despre cine sunt ca scriitoare. Eu nu sunt interesantă, textul e interesant, dar, totuși, poți facilita mai multe întâlniri prin social media, poți face posibile mai multe puncte de contact, care în final să ducă tot la text, pentru că rămân scriitoare, nu sunt blogger sau altceva.

Aveți cluburi de carte în Norvegia? Se întâlnesc scriitorii cu cititorii să discute despre cărți?

Da, avem case literare în Oslo, care sunt intens frecventate; oamenii citesc și dezbat. Dar avem și cercuri de lectură – sunt destul de populare, participă tot mai mulți oameni – fie cercuri foarte mari bine organizate, fie cercuri mai mici, în care te întâlnești cu prieteni sau cu necunoscuți, 15 – 20 de oameni care se întâlnesc o dată pe lună. Din când în când sunt invitată la unele dintre ele și e întotdeauna foarte interesant.

Avem și cluburi de carte comerciale, care vând cărți. Asta ar însemna club de carte în Norvegia. E mai degrabă o metodă de a vinde cărți, ești membru al unui club și în fiecare lună primești oferte, cu reduceri speciale.

A fost un fenomen masiv în Norvegia, dar acum s-a pulverizat, acum totul a devenit mai puțin centralizat. Am avut un mare club de carte de genul acesta, cu mai multe ramuri, și, pentru un scriitor, să fie ales, să i se includă cartea în cele 12 recomandări ale anului în acel club de carte, era ca și cum ai câștiga la loterie. Pentru că vindeai multe cărți și câștigai mulți cititori. Mi s-a întâmplat și mie o dată, și a fost o poartă spre o audiență mare, am vândut 30.000 de exemplare din acea carte – în Norvegia, asta e foarte mult – și a fost minunat să fiu citită de mult mai mulți oameni decât de cei din cercurile literare mai mici.

În ce tiraj sunt publicate cărțile dumneavoastră?

Pentru cea mai recentă carte a mea tirajul a fost de 5.000 de exemplare. În Norvegia, e destul de mult pentru o carte literară. De obicei, tirajul pentru cărțile mele e de 1.000 – 1.500 de exemplare sau cam așa ceva. Așa că tind să am un grup loial de cititori care urmăresc ce scriu. Uneori, oamenii mă opresc pe stradă și îmi spun „Pur și simplu trebuie să vă spun că vă iubesc cărțile și că înseamnă așa de mult pentru mine!”, iar apoi sunt fericită toată ziua, e minunat.

Sunteți membră în Norvegia a unui gen de Uniune a Scriitorilor?

Da, sunt. Au întâlniri de două ori pe an. Trebuie să fi scris două cărți, ca să fii admis, ficțiune de orice gen. Și există un consiliu literar, format din membri, care citește aceste două cărți și votează dacă te primesc sau nu, deci poți fi și refuzat. Eu am fost respinsă prima oară când am candidat și m-am simțit îngrozitor. Iubire este a treia carte pe care am publicat-o și e cartea pe care am scris-o după ce am fost respinsă. După ce am scris-o, am mai candidat o dată și am intrat. Vor să mențină un anumit standard, cred că ar fi trebuit să intru de la început, primele două cărți pe care le-am scris sunt foarte bune, chiar sunt. De fiecare dată când spun povestea asta în Norvegia, oamenii râd, „haha, n-ai intrat”, dar istoria se scrie mereu de la celălalt capăt.

Acum că ați intrat, există avantaje asociate cu statutul de membru?

Da, desigur. Primul este că ești acceptat de ai tăi: e foarte greu să fii respins de ai tăi. Consiliul acesta literar acceptă sau respinge membri, dar e totodată instituția care acordă burse. Așa că, dacă ești respins de ei, dacă ei nu cred că sunt suficient de bune cărțile tale ca să devii membru, nu-ți vor da bani să scrii. Eu am fost respinsă, dar am obținut o bursă și apoi mai multe burse de-atunci. Deci e genul de instituție care are o mare putere – acordă burse, premii literare. Și e o instituție vie – are putere să ia poziții politice în ce privește literatura, în societate. Când se discută despre biblioteci sau despre legile care reglementează publicarea cărților, au un cuvânt de spus și liderul Uniunii e mereu intervievat. E o instituție importantă în lumea politică și culturală din Norvegia.

Bursa înseamnă că trebuie să scrieți o carte?

Nu, nu trebuie să scriu o carte, dar, dacă nu sunt productivă, nu voi primi o altă bursă. E doar pe trei ani, așa că, dacă în acei trei ani n-am scris nimic și nici nu pare că încep să scriu ceva, atunci nu cred că voi primi o nouă bursă. Nu sunt mulți bani – jumătate dintr-un salariu mic – dar rămân niște bani care vin în fiecare lună. Fără ei, ar însemna nimic în fiecare lună, așa că e o mare diferență.

Colegul meu îmi spunea că știe că în Norvegia sunt mai mulți membri în ONG-uri decât norvegieni. Adică o persoană e membră în mai multe ONG-uri. E adevărat, aveți o viață civică așa de glorioasă?

E adevărat. Și eu sunt membră în mai multe ONG-uri.

Comentati folosind contul Facebook

comments