Memoriile lui H. C. Andersen în Dobrogea (partea I)
Itinerarul ”călătoriei orientale” întreprinse în 1841 de Hans Cristian Andersen, scriitorul national al Danemarcei, cuprinde, de la Constantinopol spre Viena (cu vaporul), tronsonul Küstenge-Cernavodă, străbătut pe drumul de diligente al unei temerare companii austriece. Iată câteva rânduri scrise de acesta despre meleagurile Dobrogei:
”Constanţa îmbie cu un ţărm jos, ale cărui coaste sunt pline de cochilii. Nu se vedea nici copac, nici tufiş. Doar câteva colibe fără ferestre, cu streşini plecate către pământ, încercuite de un gard de piatră. Un steag flutura în vânt, un grup de femei acoperite de văluri se holba la sosirea noastră. Trecând printr-un foarte puternic curent marin, barca trase la ţărm, unde ne întâmpinară câţiva tătari gălăgioşi.
Cheiul era alcătuit dintr-o grămadă de bolovani, printre care lumea aruncase pământ amestecat cu iarbă, pentru a netezi locul. Casele de lemn păreau ridicate în cea mai mare grabă. Întregul ţărm părea prevestirea unui deşert în care abia ieri sau azi apăruseră locuinţe. Lucrurile noastre fură aruncate în nişte căruţe cu boi şi o pornirmăm către un han, destul de arătos dacă ţinem seama de împrejurimi; atrăgea în special prin curăţenie. Un cerdac acoperit ducea spre cea mai bună odaie, dată pasagerilor de la clasa întâi. În timp ce era pregătită masa, am făcut o plimbare prin oraş.
În 1809, Constanţa fusese distrusă în întregime de ruşi – totul arăta încă de parcă această distrugere s-ar fi petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau strada centrală, destul de largă; ici-colo, stâlpi de marmură şi piatră, părând să aparţină unor vremuri de altădată. Mai multe case aveau acoperişul şi veranda susţinute de câte un stâlp de lemn aşezat pe un antic capitel de marmură. Minaretul singure
i moschei, pe jumătate dărâmată, era din scânduri văruite.
Fireşte că nu lipsea o cafenea, însă aspectul ei era, ca şi al muşteriilor, foarte neîngrijit; aici, pe veranda de lemn, se întinseseră câţiva turci care-şi fumau pipa, îşi beau cafeaua şi nu păreau deloc să ne ia în seamă pe noi, străinii. Câţiva bărbaţi zdrenţăroşi, cu barbă lungă, turban, caftan şi papuci de saftian umblau pe stradă, culegând bălegar pentru foc; lemn de foc nu se găseşte pe-aici pe o distanţă de mai multe mile.
În apropierea oraşului se aflau nişte rămăşiţe câtuşi de puţin neînsemnate din valul lui Traian, despre care se spune că se întindea de la Marea Neagră la Dunăre; cât vedeam cu ochii, doar mare sau stepă imensă, nici casă, nici fum de la foc de păstor, nici turme de vite, nici un punct viu; doar un câmp verde, nesfârşit. Lângă oraş, pe câteva petece de pământ neîngrădit, creştea grâu – nu mai înalt decât iarba şi de aceeaşi culoare cu ea.
M-am îndreptat către mare; aproape de ea, chiar la poalele ţărmului, o barză moartă – primul lucru pe care-mi căzuseră ochii. Zăcea cu o aripă întinsă, cu gâtul îndoit; m-am întristat profund zărind-o! – barza a fost întotdeauna pentru mine cea mai interesantă zburătoare. M-a preocupat de când eram copil şi, de altfel, bântuie prin romanele şi poveştile mele, iar acum era primul lucru pe care îl vedeam, când mă îndreptam peste mare spre casă; abia ajunsă pe aceste locuri, murise. Mă cuprinse o superstiţioasă teamă, nimeni nu poate spune că n-a avut asemenea gânduri, măcar vreodată în viaţă: poate şi eu, de-abia ajuns de cealaltă parte a mării, la fel vor sfârşi.
Pe când contemplam pasărea, negura s-a întins din nou peste mare şi ţărm, atât de compactă şi densă, încât m-am temut că nu voi mai găsi drumul înapoi către han. Nu vedeam nici la patru paşi, aşa încât am pornit drept înainte, m-am căţărat pe-un gard de piatră şi astfel am ajuns pe o scurtătură la han, unde aştepta o excelentă masă, atât de minunat pregătită, încât chiar dacă toţi cititorii vor spune , tot vor trebui să audă despre ea: mâncarea. Totul era grozav şi, după cum aveam să aflăm a doua zi, incredibil de ieftin. Nici unul dintre noi nu mai întâlnise aşa ceva; ne-am notat, de altfel, numele hangiului şi al hangiţei şi am promis să-i lăudăm şi să împrăştiem vorba despre ei. Vreau să contribui şi eu la aceasta, deci povestesc: e un austriac, Thomas Tadicsevici, şi locuieşte colţ cu Marea Neagră. Click pentru continuare...
Lasă un răspuns