Ne zbatem aici, pe teritorii mici, să spunem Europei că nu sîntem atît de văruiţi cu negru încît să se sperie lumea de noi. Optica prin care mulţi dintre noi ne privim cu multe păcate adunate prin vreme este cît se poate de păguboasă. Nici victoria fericirii eterne nu ne-a prins bine. Avem, ca şi alţii, scăderi dar nu am fi rezistat prin vreme de am fi zăcut în noroiul istoriei. Cred că poporul român are o fibră rezistentă, oameni inteligenţi care au trecut multe încercări. Altfel nu am fi ajuns aici. Aşa că să fim mai calmi şi înţelegători (prin cunoaşterea de sine) cu propria noastră devenire. Defectele noastre nu ne dau un spor de lumină ci dăm apă la moară altora. Unii zic că originile vălului de ură revărsat asupra României trebuie căutate în afara hotarelor ţării. Cu vectori la noi acasă. Cel mai ciudat iepure a sărit mai zilele trecute din Danemarca. Nişte danezi (nu toţi să fim serioşi) au asemănat înfăţişarea românilor care le treceau graniţa cu cea a hoţilor. Chiar aşa pricepuţi sînt vameşii Nordului la fizionomii care trădează păcate? Nu cred. Dar încerc să le dau domnilor danezi să citească o filă din propria lor istorie. Eu am fost în Danemarca şi m-am ales cu cîteva înţelesuri de admiraţie pentru urmaşii vichingilor. Am aflat că pînă acum cîteva secole Danemarca se numea Dacia. Şi nu este un protocronism de dragul nostru. Mai anul trecut am citit cartea bine documentată a domnului Gheorghe Pantecan care vorbeşte despre provincia medievală DACIA din Europa Nordică. Omul nostru, timp de două decenii, a cercetat la Biblioteca Regală din Stockholm, la biblioteci europene din Paris, Bordeaux, Copenhaga şi Bucureşti. A rezultat un tom mănos în argumente. Primul scriitor al Suediei a fost danezul Petrus de Dacia (era să-i zis Petreuş de Maramureş) care a studiat la Paris avîndu-l profesor pe celebrul Thomas d’Aquino. Rectorul Universităţii din Paris l-a avut ca profesor pe danezul Petrus de Dacia despre care enciclopediile scandinave scriu că acesta a fost în fruntea Collegium Dacicum. A murit în Danemarca,în 1289, şi a fost canonizat de Biserica romano-catolică la Ribe. Papa Agapet l-a numit pe regele danez Harald – Rex Dacie – iar pe danezi cu numele latin de daci (dacorum). Istorici danezi, enciclopedişti britanici, clerici francezi au scris că “Dacii (adică danezii) au fost urmaşii goţilor”. În evul mediu, Dacia, era cuvînt obişnuit pentru Danemarca. Cercetătorul nostru ne spune că după introducerea Reformei lui Luther în peninsula Scandinavă, a încetat folosirea numelui latin de Dacia. Nici lui Mircea Eliade nu i-a scăpat acest fenomen încît prin 1970 scrie: “Cum numele de Dacia s-a atribuit în evul mediu Danemarcii, această problemă merită a fi studiată”. Să o studiem. Aşa că danezilor care pretind că se pricep la fizionomii care ar trăda anume metehne omeneşti le sugerez să-şi privească chipul în oglindă. Poate se recunosc şi ei mai bine. Pînă atunci sărbători fericite! În noaptea asta Hamlet trece marea, pe o corabie zidită din păreri.

Articol preluat de AICI

Comentati folosind contul Facebook

comments