Scrisorile (ne)imigrantului român… Din Danemarca cu dragoste. Un gust cu care te obişnuieşti
În Danemarca, de unde nu povestim nimic despre Hamlet, dar vorbim despre orice altceva!
Poate vi se pare ciudat titlul, dar există o explicaţie. Când eram copil, ştiam că ciupercile sunt roşii cu buline albe, grăsuţe şi simpatice. Am avut un oarecare şoc să descopăr mai târziu în viaţă că ciuperca, deşi poate fi grăsuţă şi draguţă, nu este roşie cu buline albe. Când am gustat ciuperca champignon, gustul şi consistenţa mi s-au părut oarecum nepotrivite. Au durat ani de zile de gustat din diverse feluri de mâncare cu ciuperci – champignon sau alte soiuri, culese din pădure după ploaie, pentru a spune undeva în jurul a 20 de ani: „Îmi plac ciupercile”.
Aşa şi Danemarca. În momentul în care am ajuns aici, tot ce ştiam despre ţara asta era că are vreme umedă şi rece. Detalii concrete despre cum funcţionează, cum sunt priviţi străinii, cum te poţi „învârti” pe aici nu aveam. Sau, mai bine zis, am fost echipată cu propaganda oficială de pe site-urile pentru imigrare.
Nu ştiu dacă experienţa mea a fost una norocoasă sau nu, cert este că am avut nevoie de circa doi ani pentru ajunge să spun că aş dori să ramân aici pentru o perioadă mai lungă. Cu siguranţă, evenimentele din viaţa personală au avut un impact major asupra deciziei şi în lipsa lor nu aş mai fi aici, dar sunt câteva aspecte care ar fi făcut cel puţin dificilă o decizie de a pleca.
În primul an aici, am încercat să mă angajez. Vorbind fluent limba engleză credeam că nu va fi greu în momentul în care voi găsi job-ul pentru care pregătirea şi experienţa profesională acumulate în România se potrivesc. Ei, surpriză. Un an de aplicaţii mai târziu, nu numai că nu am găsit acel job, dar nu ajunsesem nici măcar la un interviu. Bariera de limbă, precum şi modul în care merg treburile pe aici, m-au făcut să cred că nu voi putea să îmi asigur traiul prea curând. Procesul de recrutare de personal este lung şi anevoios. De multe ori primeam un email de refuz la două, trei sau mai multe luni de la trimiterea CV-ului şi a scrisorii de intenţie.
După cîteva discuţii cu danezi get-beget, am aflat că şi pentru ei este extrem de dificil să găsească un loc de muncă. Deh, criza, ziceau ei. Diferenţa între ei şi mine era că eu nu beneficiam de asistenţa bănească de la kommune (judeţele noastre), aşa că a fost nevoie să mă aşez cu o cafea şi nişte tutun şi să îmi evaluez posibilităţile, sau, mai degrabă, să învăţ să accept că, atâta vreme cât sunt în Danemarca, nu pot face nimic cu ştiinţele mele politice şi cu presa mea de România fără studii de jurnalism.
Aşa că am pus mâna pe Internet şi am căutat nişte „freelance marketplaces” unde puteam să îmi folosesc cunoştinţele în mici proiecte care să aducă bani suficienţi pentru plata ratelor lunare. În paralel, oarecum întâmplător, am prins gust de web development. Mica mea pasiune s-a transformat încet în sursă de venit. În ziua de azi este obiect de activitate pentru mica mea „enkelmands virkomshed” – echivalentul PFA din România.
Birocraţia
„Echivalent” este de fapt un termen greşit. Poate din puct de vedere statutar, cele două tipuri sunt egale, însă procesul de înfiinţare este complet diferit. În România, depui o mulţime de acte, ai nevoie de certificare pentru obiectul de activitate, şamd. Aici, este simplu. Intri pe Internet sau mergi la oficiul de taxe local, completezi şi semnezi un formular, aştepţi o săptămână-două şi gata. Ai firma. Trebuie să menţionez că nici la un an de la înfiinţare, firma mea nu are un singur client danez.
Lăsând asta la o parte, certificatul de înregistrare spune tot. Este un document PDF pe care sunt înscrise datele firmei, codurile CAEN, plătitor de TVA sau nu şi nişte informaţie în limba daneză cu privire la pensii şi alte asemenea.
În urma acestei experienţe, şi cunoscând labirintul birocratic românesc, mă buşeşte râsul când un danez îmi spune că Danemarca are „multă birocraţie”. Nu, nu este atât de multă ca în România.
În diferite ocazii am apelat la autorităţi de varii feluri. Ca şi la noi, unii funcţionari sunt amabili şi competenţi, alţii lasă de dorit. Presupun că, în fond, oamenii sunt oameni indiferent de coordonatele geografice ale locului de naştere. O surpriză plăcută a fost să descopăr că, în ciuda potenţialelor deficienţe de personal, aici sistemul funcţionează.
Cetăţeanul nu trebuie să stea de prea multe ori la o coadă la ghişeu. Cel puţin nu pentru activităţi triviale precum plata taxelor şi impozitelor, plata facturilor. Chestiunile plictisitoare de genul ăsta se fac online. Este un sistem extrem de centralizat ce se învârte în jurul CNP-ului danez (CPR) şi a NemID.
De la online banking, la modificări de coduri CAEN sau nume de firmă, la declaraţii pentru estimarea venitului, la plata pensiei, contribuţiei de şomaj, access la bibliotecile publice, vizite medicale, lista medicamente cu prescripţie pe care le-ai cumpărat – totul poate fi făcut online. Nu e nevoie să spun că acest lucru mă face să mă gândesc cât de mult s-ar îmbunătăţi viaţa românilor dacă ar avea un astfel de sistem la îndemână. Pe de altă parte, un astfel de sistem costă iar plata se face prin taxele şi impozitele infernale.
Comunicarea
Am încercat să învăţ limba. Lipsa de timp a fost o piedică majoră. Înţeleg ce sau despre ce se vorbeşte, dar pronunţia e un coşmar. Nu am întâlnit oameni cu o sensibilitate mai mare la vocale decât danezii. Dacă vocalele sunt pronunţate greşit, rişti să spui prostii sau să nu fii înţeles pentru că nu există „daneză cu accent”. Bunăvoinţa şi răbdarea danezului când îi poceşti limba variază de la om la om. Unii vor râde de tine, alţii cu tine, alţii se vor uita strâmb. Cert este că daneza nu este o limbă uşoară, dar devine mai uşoară dacă te obişnuieţi cu ea.
Sigur, cel mai uşor este să ai nişte danezi la îndemână. Te vor corecta, te vor învăţa cuvinte noi – nu-s multe. Este o limbă extrem de săracă şi rigidă în comparaţie cu limba română.
Danezii sunt încă un mister pentru mine. Majoritatea sunt oameni liniştiţi: merg la serviciu, la cumpărături, acasă, cina cu familia la ora 18.00 după care se relaxează într-o atmosferă „hygge”. În relaţie cu străinii, comportamentul diferă. Unii sunt curioşi, alţii timizi. Deşi majoritatea cunosc suficientă engleză la nivel conversaţional, mulţi ezită. Nu m-am simţit respinsă pe motiv că sunt străină, dar am simţit jena atunci când îmi spuneau că românii din Danemarca se ţin numai de crime şi ilegalităţi. Asta este impresia lor despre români, şi se spală greu.
Deşi au nemulţumiri cu privire la ţara lor, ca străin, e bine să taci sau să fii diplomat atunci când îţi exprimi propria nemulţumire. Patriotismul, sau mai degrabă naţionalismul, nu sunt un drept al secolelor trecute aici. O zi de naştere în familie trebuie să arboreze mici drapele daneze din hârtie.
Cu siguranţă atitudinea lor faţă de străini este cu mult diferită de a românilor. Avem şi noi idei preconcepute, dar, de regulă, un străin este bine primit, oamenii sunt curioşi şi ospitalieri. Danezii sunt cel mult moderaţi şi calitatea interacţiunii cu tine va decide până la urmă cât de prietenoşi vor fi. Există excepţii, sigur, mai ales printre cei foarte tineri care au deja un mod de gândire care nu se limitează la graniţe şi curiozitatea specifică tinereţii.
Danezii pe care i-am întâlnit până acum sunt, cu mici excepţii, foarte politicoşi. Aş spune chiar formali şi convenţionali comparativ cu românii. Sunt aşa şi între ei dacă prietenia nu este una foarte strânsă.
Nu voi da detalii despre ei pentru că, sinceră să fiu, nu mai sunt „a people person” de ceva vreme. Am devenit „a computer person”, iar rezerva daneză în interacţiunea cu mine nu doar că nu mă deranjează – îmi convine. Sunt diferiţi la suprafaţă. Pe dedesubt, tot oameni sunt şi ei.
Eşti ceea ce mănânci
Poate diferenţele vin de la ce şi cum mănâncă! Se zice că suntem ceea ce mâncăm. Dacă e adevărat, atunci explică multe.
În România, un supermarket este o beţie de diversitate. Aici sunt „standard”. Cred că e un moment bun să spun că asta e o naţie „standard” – case „standard”, boscheţi „standard”, parcări „standard”, stil vestimentar „standard”, şi alte chestii „standard”. De exemplu, vei găsi în absolut orice supermarket „peber mix”, adică trei ardei – unul roşu, unul galben, unul verde – în ambalaj de celofan. Vrei alt fel de ardei? Noroc cu bazarurile celor veniţi de prin Orientul Mijlociu. Vrei alt fel de feta? La bazar!
O mulţime de produse sunt pur şi simplu de negăsit. Câteva exemple: cafea Jakobs, produse Raid sau Domestos, Pronto. De multe ori nu există nici înlocuitori.
În schimb, vei găsi o varietate de cartofi! Cartofi pentru gătit („spise kartoffler”), cartofi pentru copt („bage kartoffler”), morcovi – la kil, sau baby-carrots, salate şi frunze – salată Romaine, „inimă” de salată şi alte feluri, pâine sub tot felul de forme, culori, consistenţe, preparate din o grămadă de făinuri, sucuri neacidulate, băuturi sport.
Alcoolul şi tutunul sunt scumpe. Iar, cel puţin în materie de tutun, dacă nu e scump e prost – îmi fumez ultimele ţigări scriind chestia asta. Cu băuturile alcoolice nu ştiu ce să spun. Ştiu că danezul conştient de bugetul familiei şi amator de bere îşi va cumpăra berea din supermarket sau din Germania, nu va merge la pub/birt/crâşmă. Îmi amintesc o ieşire în Copenhaga – două pahare de cidru au costat o mică avere pe care un băutor sănătos se putea perpeli decent în România.
O chestie amuzantă şi ciudată: trebuie să ai minimum 18 ani ca să cumperi tutun sau orice produse cu tutun, dar poţi să cumperi băuturi alcoolice de la 16 ani.
Este ciudată şi amuzantă pentru că, altfel, statul are grijă de cetăţeni lui. Au o taxă pe grăsime – laptele cu 1,5% grăsime e 4,5 coroane, cel integral e 7,5. Asta se aplică şi la unt. Nu la carne. Carnea de vită este cea mai scumpă, carnea de porc mult mai ieftină. Se auzea la un moment dat că vor să introducă şi o taxă pe zahăr…
Bucătăria daneză este deosebit de interesantă. Protecţionismul se simte pentru cei care cunosc şi altceva. Cu toate astea, au reuşit să găsească şi să gătească nişte chestii absolut delicioase, şi pentru asta garantează kilele mele cele multe. Dar nu este o problemă. Nimic nu este mai normal aici decât exerciţiul fizic, mişcarea. Săli de fitness, biciclete, cluburi sportive cu zecile, fotbal, tenis, calarie, arte marţiale, zumba, dansuri… La alegere.
Am scris mult şi nici nu am terminat cu vârful iceberg-ului. Încerc o concluzie, care, deşi abruptă, sper să ilustreze suficient.
Danemarca este un loc bun de trăit dacă îi înveţi regulile (ne)scrise, te adaptezi la mediu (foarte curat, apropos) şi ai suficient venit personal ca îţi permiţi să te conformezi.
Articol preluat de pe ro.stiri.yahoo.com
Lasă un răspuns