Hunedoreancă şcolită în Danemarca şi Anglia: „România nu face parte din planurile mele!”

În 2008 n-avea niciun gând să plece din ţară. A fost olimpică naţională şi plănuia să studieze Spaniolă şi Engleză la Universitatea din Bucureşti. Asta, până când a aflat că românii au şansa să înveţe în Europa, după aderarea României la UE.
Astăzi, hunedoreanca Alexandra Moisiuc este absolventă a Business Academy Copenhagen North, din Danemarca, şi a Universităţii Greenwich, din Marea Britanie. A făcut parte din prima generaţie de studenţi UE. De doi ani, trăieşte la Londra şi îşi construieşte viitorul fără ca România să mai intre în planurile ei.

Singură în patria lui Hamlet

A fost admisă la trei universităţi – două din străinătate şi una românească. Nimeni nu se aştepta ca străinii s-o accepte. Nici măcar ea. Şi totuşi. A ales a doua ofertă – Danemarca. Era ţara perfectă pentru o viaţă fără griji – ţara lui Andersen şi a celor mai fericiţi oameni de pe pământ, dacă ne gândim la statisticile ONU.
„Părinţii au fost primii care m-au susţinut. Tata – fără retincenţe, mama – oarecum sceptică. Mulţi au fost convinşi că nu rezist mai mult de un semestru – optimism specific românesc! De altfel, nici eu nu eram sigură că voi rămâne, dar am plecat totuşi – din curiozitate. Urma să studiez Managementul evenimentelor la Business Academy Copenhagen North. Ţin minte că m-au adus părinţii până în Lyngby, lângă Copenhaga. Au rămas cu mine o noapte şi a doua zi au plecat. M-am trezit brusc singură într-o ţară străină. Nu ştiam limba şi nu cunoşteam pe nimeni. Era prima dată când plecam de acasă pentru mai mult de două săptămâni”, rememorează Alexandra.
Încet-încet, s-a acomodat. Pe colegi i-a cunoscut într-o excursie organizată de şcoală. Şi-a făcut prieteni şi a învăţat ce înseamnă o echipă. S-a obişnuit şi cu şcoala. Cursurile erau în limba engleză, iar sistemul academic era foarte diferit de cel din România. Învăţământul danez este bazat pe practică, proiecte şi experienţe reale din lumea afacerilor.
„Şcoala însemna studii de caz. Conta ceea ce ai tu de spus despre un subiect anume şi nu ce citeai în cărţi. Profesorii ne povesteau din experienţa lor şi nu exista să ai la curs un profesor de marketing care să nu fi lucrat în domeniu”, explică românca.

Experienţă madrilenă

După un an de studiu, Alexandra a făcut practică în Spania, la o agenţie de evenimente. Pentru că vorbea engleza, a fost trimisă la filiala din Madrid a companiei.
„Prima zi de muncă s-a încheiat amuzant. Odată cu mine, a ajuns la Madrid şi directorul general al firmei, stabilit la Sevilla. Deşi a aflat că nu sunt de-a locului, m-a trimis să-i cumpăr bilet de tren pentru întoarcere şi să i-l duc la hotel. Eram de trei zile în oraş şi nu ştiam străzile şi nici unde-i gara. În plus, nimeni nu mi-a spus că în Madrid există două hoteluri cu acelaşi nume. Evident că eu am nimerit la celălalt. Dar m-am descurcat în final”, povesteşte hunedoreanca despre peripeţiile din capitala spaniolă în care a petrecut trei luni.
Şi asta n-a fost singura dandana. Firma avea contracte cu Portugalia. Cum Alexandra ştia engleză, au pus-o să se ocupe de portughezi, dar nu s-au gândit că portughezii nu vorbesc engleza.
„Am scos-o la capăt învăţând eu puţină portugheză. Atât cât să le spun că vreau să vorbesc cu cineva care ştie engleză sau spaniolă. De multe ori însă, eu întrebam în spaniolă, iar ei răspundeau în portugheză. A trebuit să traduc şi texte din catalană. N-o vorbeam, dar m-am descurcat cu dicţionarul. Aşa mi-am dat seama că nu contează câte diplome ai, ci cum ştii să te descurci”, spune tânăra, care s-a ales cu ceva experienţă în practica din Spania şi a cunoscut români pe care străinii îi apreciau pentru că munceau mult şi se adaptau uşor la orice situaţie. Când aflau că Alexandra vine din România, spaniolii spuneau „Nadia, Dracula, Transilvania”. Doar câte unul mai amintea de ţigani sau de hoţi. De altfel, şi spaniolii aveau ţiganii lor, a aflat românca de la colegii de agenţie.

Slujbele studenţiei

După trei luni, s-a întors la Copenhaga să-şi termine şcoala. A fost nevoită să mai şi muncească.
„Lucram în restautantul unui hotel – chelneriţă. Mă trezeam dimineaţa, la ora 4.30, ca să ajung la slujbă la ora 6, iar la 12, plecam la şcoală. N-a fost uşor pentru că nu mă descurcam întotdeauna cu engleza. Aveam clienţi danezi care nu agreau decât limba lor. Mi s-a părut normal, aşa că am învăţat câteva cuvinte, deşi daneza e foarte grea”, s-a convins Alexandra.
Cursurile Business Academy Copenhagen North durau pe atunci doi ani, după care obţineai diploma de absolvire. Hunedoreanca n-avea de gând să rămână în ţara scandinavă. Limba era greu de învăţat, iar dacă nu vorbeşti daneza foarte bine, n-ai şanse să găseşti un loc de muncă bine plătit.
„Eu nu sunt prea răbdătoare. Nu puteam aştepta până ştiam limba la perfecţie, sperând că voi avea slujba dorită peste 10 ani. Şi nu-mi plăcea nici vremea – era frig şi bătea vântul”, spune tânăra, care şi-a continuat studiile la Universitatea Greenwich din Londra. Şi chiar dacă în Danemarca studiase în engleză, britanii n-au admis-o fără un test de limbă. Un test cam scump, pentru care a muncit o vară întreagă la Copenhaga, să strângă bani. S-a angajat la biblioteca unui liceu, care trebuia reorganizată pe un nou sistem, bazat pe cip-uri. Cum nu ştia limba, a învăţat sistemul pe de rost.

Cum aduni 100 de oameni la o sărbătoare de care n-au auzit

Universitatea britanică n-a primit-o cu flori. Ci cu un sistem diferit, la care s-a adaptat din mers. Clasa era mai mare, iar cursurile se desfăşurau altfel decât în Danemarca, unde toţi studenţii se cunoşteau între ei. Profesorii însă aveau acelaşi rol – să ghideze studentul în proiectele sale, să-i aprecieze calităţile şi să-i critice greşelile. Despre un proiect, îşi aminteşte şi azi – organizarea unui eveniment real, fără sprijinul financiar al facultăţii.
„Am reuşit să organizăm o petrecere de 8 Martie, cu 100 de persoane, într-o ţară în care ziua aceasta nu înseamnă nimic. Împreună cu colegii, am lipit afişe peste tot şi am împărţit pliante la un festival rusesc, pentru că ruşii sărbătoresc Ziua Femeii. Am găsit şi un restaurant, într-o zonă scumpă a Londrei, şi am convenit cu proprietarul să nu plătim chirie. Condiţia era să umplem localul care nu fusese niciodată plin. Am reuşit. O colegă care cunoştea o cântăreaţă a invitat-o să cânte live, iar noi am servit la mese pentru că restaurantul nu ne-a pus la dispoziţie destui chelneri. Asta le-a plăcut profesorilor. Oricum, în industria evenimentelor nu e loc de mândrie personală – important e rezultatul final”, explică hunedoreanca.

Cât se munceşte la Londra

Alexandra Moisiuc lucrează acum în industria hotelieră.
„E o slujbă de moment, până în septembrie, când sper să obţin un permis de muncă fără restricţie. Fac o muncă administrativă, dar asta mă va ajuta în domeniul pentru care m-am pregătit”, e convinsă tânăra.
A obţinut postul printr-o prietenă. În Anglia, o recomandare face mai mult decât o diplomă. Oficial, munceşte 40 de ore pe săptămână. Neoficial, mai mult şi nu prea are weekend-uri libere.
„ Acum am un program mai încărcat. Fac training unor angajaţi noi şi trebuie să fiu acolo mai mult ca de obicei. Dar îmi sunt plătite toate orele în plus. Deocamdată, câştig minimul pe economie, dar nu mă plâng. Prefer să găsesc alte motive de mulţumire. De exemplu, mă bucur că nu am nevoie de sprijin financiar din partea părinţilor, care au făcut sacrificii pentru ca eu să ajung aici”, spune Alexandra, estimând costul traiului la Londra. Oraşul e printre cele mai scumpe din Europa. Chiria medie lunară se ridică la 400 de lire pentru o cameră, iar pe transport se mai duc 100 de lire. Mâncarea, în schimb, e pentru toate buzunarele şi este mai ieftină decât în Danemarca.
Munca într-un hotel nu e tocmai uşoară, spune hunedoreanca. Nouă ore de stat în picioare, plus clienţi care au mereu câte ceva de comentat şi pe care trebuie să-i mulţumeşti. De când e la Londra, nu se poate stăpâni să nu compare oraşul ploilor şi al ceţurilor cu capitala daneză: „Londra e foarte murdară în comparaţie cu Copenhaga. E greu să găseşti un coş de gunoi. La aeroport, chiar nu e niciunul”.
Măcar englezii sunt pe placul ei. Amabili şi politicoşi. Atât de politicoşi încât te salută spunându-ţi „You alright?”, deşi n-au nici cea mai mică intenţie să afle dacă îţi merge bine sau nu, iar în loc de „mulţumesc”, îţi spun „noroc”. E cultura pub-urilor, dar pe româncă nu o deranjează atât timp cât îi sunt respectate drepturile şi cât toată lumea ţine seama de legi.
„Unii le consideră ciudate, altora le convin. Dar absolut toţi le respectă. De pildă, la Londra e interzis să fumezi într-un spaţiu închis. Deci, nici la restaurant n-ai voie. Aşa că, vezi foarte mulţi oameni stând în faţa barurilor, cu berea şi cu ţigara în mână”, mai spune Alexandra.

Viitorul e oriunde în lume

De patru ani, românca a renunţat la ţara ei, iar orizontul întoarcerii e tot mai îndepărtat. Se uită în urmă doar atunci când se gândeşte acasă. Dar „acasă” mai înseamnă doar familia şi câţiva prieteni. Vorbeşte trei limbi străine şi inţelege alte două. Nu e legată de un loc anume, dar ştie sigur că are un viitor oriunde în lume.
„Nu mi-au făcut planuri foarte clare. În România eşti presat să te gândeşti devreme ce vrei să faci în viaţă. În alte ţări, e altfel. În Danemarca, tinerii care termină liceul muncesc un an în diferite domenii, ca să-şi dea seama exact ce le place să studieze la facultate”, explică tânăra, convinsă că mai are încă multe lucruri de experimentat şi de descoperit, chiar şi despre ea. Deocamdată, se gândeşte la ce-i va oferi industria evenimentelor. Poate nu chiar viaţa liniştită la care visează, dar, cu siguranţă, un loc de muncă într-un domeniu în care fiecare proiect e diferit şi în care va cunoaşte o mulţime de oameni.
„Asta cred că e partea cea mai interesantă a meseriei, pentru că de la fiecare om ai câte ceva de învăţat”, conchide românca.

———————————————————
Pasiunile danezilor: bicicletele şi alcoolul

Majoritatea danezilor circulă cu bicicleta, nu cu maşina, iar Alexandrei i s-a părut o ciudăţenie să-i vadă pedalând nepăsători prin ploaie, vânt, zăpadă sau furtună. „La un moment dat, am fost nevoită să-mi iau şi eu bicicletă. Dar rămâneam mereu în urma colegilor când plecam la şcoală, care era la 20 de minute distanţă. Până când m-am obişnuit, mă întrebau dacă acela e ritmul meu normal”, îşi aminteşte Alexandra, amuzându-se. Românca are ce povesti despre cea mai veche monarhie din Europa, dar şi despre danezi are multe de spus. Au cucerit-o cu politeţea lor, dar nu şi cu năravurile.
„Danezii beau foarte mult. Nu tărie – bere, dar cât încape. Toţi s-au mirat când le-am spus că eu nu beau alcool şi au pus pariu că, în două luni, mă schimbă. N-au reuşit şi m-au acceptat aşa cum sunt. E paradoxal să-i vezi cum fac sport şi mănâncă ecologic, iar pe de altă parte fumează şi beau de sting”, povesteşte românca.

Articol preluat de AICI

Comentati folosind contul Facebook

comments