Yvette Larsson : Ambasadoarea Romaniei in lume
Acum câteva zile am primit adresa unui blog care m-a captivat din primele clipe: bucharest lounge.
Articolele încearcă să scoată la iveală o Românie frumoasă, într-un demers insolit şi temerar. Am vrut să o cunosc mai bine pe autoarea articolelor. Am descoperit un om plin de entuziasm şi de idei. Un om cu o menire, cum rar întâlneşti astăzi.
*
Ţi-ai petrecut copilăria în Suedia, trăieşti acum în Danemarca, dar te consideri cetăţean al lumii. Călătoreşti mult, după cum mărturiseşti pe blogul tău, “de la o insulă tropicală pierdută în Oceanul Indian la oraşe şi regiuni cosmopolite, precum Londra şi Provenţa. De unde îţi provine setea… multiculturală? Strângi material documentar pentru vreun studiu?
Am crescut în Lapland, Suedia. Când aveam 19 ani am început să studiez la Universitatea Umeå. În 2000 m-am mutat în La Réunion. Visul meu era “să trăiesc pe o insulă unde se dansează salsa şi să am nisip în păr după o zi de stat la plajă. 
Întotdeauna am fost pasionată de limbi străine şi am ţinut să vorbesc cu străinii pe limba lor. Sunt o persoană deschisă şi curioasă care a crescut în Scandinavia în anii ’80, ’90. Eram o visătoare. În adolescenţă, aveam joburi de vară în diverse campinguri, la aeroport sau în cafenele unde veneau turişti străini, iar obiceiul ăsta l-am păstrat şi mai târziu, când predam limbi străine în UK şi Franţa. Aveam prieteni din toate ţările. Când a trebuit să aleg programul de studiu în liceu, l-am ales fără ezitare pe cel umanist, care conţinea limbi străine, artă, istorie. La facultate am studiat limbi străine, pedagogie, media şi jurnalism. Comunicarea şi oamenii au fost firul călăuzitor în viaţa mea. Îmi place la nebunie să călătoresc, să văd lumea. E pasiune pură. Cum ziceam, sunt o persoană foarte curioasă. Nu accept refuzul. Trebuie neapărat să aflu DE CE mă refuzi.
Şi ador poveştile. Citesc foarte mult. Copiii mei sunt şi ei cetăţeni ai “satului global”, vorbesc fluent trei limbi şi se descurcă în altele două. Am talentul… sau nu ştiu cum să-I numesc, de a face faţă oricărei provocări şi de a mă simţi “acasă” în orice loc din lume.
Totuşi, îmi place mai mult Europa. Mi-am dat seama, într-un final, că aici îmi doresc să trăiesc. Vreau să fiu la “un zbor scurt de avion” de părinţii mei. Să pot sta cu ei peste weekend dacă am chef.
Acum scriu o carte despre România. Am o groază de material documentar în cap. În special pe tema “Noua Europă”. Europa de est va trebui să înceapă să strălucească în cele din urmă. Esticii oferă o mulţime de lucruri care nouă, vesticilor, nu ne prea stârnesc interesul. Cauzele sunt multiple. Multe lucruri trebuie arătate lumii, e o ştiinţă şi asta, sau descoperite de ceilalţi. Spre exemplu, întreaga voastră moştenire culturală este complet ţinută în umbră. Întreabă un străin cine este Eminescu, poetul vostru naţional. Şi spune-mi, de curiozitate, ce ţi se răspunde. Iar ăsta e doar un mic exemplu.
Am o sumedenie de idei pe care aş vrea să le pun în practică anul ăsta.
Când ai venit în România prima oară în 1985 – asta a fost destinaţia de vacanţă sau te aflai într-un tur prin Europa? – presupun că atmosfera era destul de încărcată. Ce impresie ţi-au lăsat atunci românii, atât de diferiţi de compatrioţii tăi? Care-i cea mai frumoasă amintire a ta de atunci? Ţi-ai spus că o să te întorci în România cândva sau că, dimpotrivă, nu o să mai calci pe aici niciodată?
În 1985 venisem la Mamaia într-o vacanţă de două săptămâni, cu părinţii şi bunicii. Fusese o ofertă ieftină pentru noi. Aveam doar 13 ani, aşa că pentru mine a mă afla într-un loc însorit şi a experimenta ceva complet diferit de ceea ce făceam acasă a însemnat o adevărată aventură. Oamenii erau destul de închişi în ei şi nu foarte vorbăreţi, din motive lesne de înţeles. Totuşi, zâmbeau. Ştii, ochii luminoşi vorbesc mai bine decât cuvintele. Iar zâmbetul este o limbă universală. Îmi amintesc că oamenii încercau să ne convingă să le vindem tot ce purtam, din cap până-n picioare. Din motive evidente, ca mai sus.
Amintiri frumoase? Am întâlnit un grup de băieţi pe terasa hotelului din Mamaia, iar unul dintre băieţi ştia engleză. Vorba lui curgea ca un râu lin. Mi-a plăcut la nebunie. Nu trebuie să uităm că eram adolescentă şi îmi plăcea să mă bag în seamă cu băieţii. Şi să nu uităm că eram (şi sunt) o fiinţă curioasă. Ţineam să aud de la ei cum este viaţa în România…
Când ne-am întors acasă, am început să-i scriu unuia dintre băieţi. Eram sigură că mă voi întoarce. Îmi plăcuse la nebunie şi îi tot băteam la cap pe ai mei “hai să ne mai ducem pe-acolo…!”. Totuşi, peste un an, ne-am dat seama că Ceauşescu strângea şi mai tare hăţurile, iar părinţii mei, ca şi alţi compatrioţi de-ai noştri, nu mai voiau să sprijine prin călătoriile lor în România regimul opresiv de aici.
Am crezut atunci că nu mă voi mai întoarce în România niciodată.
Ce vânt te-a adus atunci aici, în septembrie 2011?
M-am întâlnit la Copenhaga, după 26 de ani, cu un prieten care a reuşit să-mi stârnească din nou curiozitatea faţă de ţara voastră. Ce se întâmplase cu România despre care îmi aminteam eu? A insistat să văd cu ochii mei noua Românie. Aşa a început totul. A fost absolut uluitor. Nu pot să descriu în cuvinte prima zi.
Scrii pe blogul tău că, deşi într-o fază de dezvoltare incipientă, România are mult potenţial. Poţi să dezvolţi ideea?
Potenţial de a străluci. Potenţial de a-şi deschide cufărul cu minuni (nu cutia Pandorei) spre lumea întreagă.
România are o mulţime de resurse de toate tipurile. Mare, munţi, o capitală interesantă, oameni prietenoşi, tradiţii uimitoare, arhitectură veche, istorie, design, muzică, poligloţi inteligenţi, mâncare delicioasă, vinuri… o nebunie! Este un corn al abundenţei cu de toate. Bucovina, de pildă, ar putea deveni “noua Provenţă”, Bucureştiul – noua atracţie de weekend. România însăşi… o ţară europeană care se cere re-descoperită. Când ajung la voi, intru într-un univers încă închis în el, închis lumii de “afară”. Şi, preţ de o clipă, mă gândesc că poate aşa vreţi voi să fie, o ţară secretă, ascunsă vederii altora. Dar, sincer, nu cred că-i aşa.
Problema e că România se luptă cu presa ostilă. România are nevoie să-şi readucă oamenii în ţară. Lumea trebuie să vadă cu ochii ei cât de minunată poate fi România, dincolo de “pâcla” politică şi de tot ce îi duce faima proastă dincolo de graniţe.
Lobby-ul nefavorabil vine şi din interiorul ţării, nu doar din afară. Mulţi străini ajung să ne considere lipsiţi de mândrie naţională, de patriotism. Ce crezi despre asta?
Nu pot vorbi în numele altora. Văd că oamenii emigrează pentru oportunităţile de afară. Îi înţeleg. Mai văd şi oameni care rămân, pur şi simplu pentru că vor să rămână. Îi înţeleg şi pe ei. Fiecare alege după cum îi dictează conştiinţa. Nu-i pot judeca pe ceilalţi pentru alegerile pe care le fac.
Dar să ştii că mândria naţională se simte în România.
Pentru mine, ţara voastră e un fel de adolescentă pe cale să-şi construiască propria identitate. Ştie deja care sunt adevăratele valori, aşa retrasă cum e faţă de lume. Are probleme acasă, ca orice adolescent. Cred că România are nevoie de un tip de conducere cu totul nou.
Şi dacă mă gândesc mai bine, nu e vorba de vreo reclamă negativă. Hai să fim sinceri, România nu are parte de niciun fel de reclamă. Pentru cei dinafară, România pur şi simplu nu există.
Mulţi români consideră viaţa de aici greu de suportat şi pleacă, o iau de la capăt în ţări străine. Alţii sunt nemulţumiţi de presiunile exercitate de Uniunea Europeană asupra ţării noastre şi susţin că ne-ar fi mai bine de capul nostru. Oricum, multă lume este blazată , convinsă că situaţia nu o să se îmbunătăţească niciodată. Mulţi îşi pierd speranţa în şansa României. Cum percepi tu toate aceste lucruri?
Speranţa e un vis de trezie, spune Aristotel.
Eu spun doar aşa: Nu renunţaţi la lucrurile în care credeţi. NICIODATĂ NICIODATĂ NICIODATĂ. Întotdeauna EXISTĂ SPERANŢĂ. Eu sper că românii îşi vor păstra credinţa în ţara lor.
Mi se pare important să vă canalizaţi energia spre aspectele pozitive ale României şi să clădiţi pe ele, încetul cu încetul. Trebuie să luaţi decizia de a privi lucrurile constructiv pentru a putea atrage schimbări în bine. Altfel nu se poate. Dacă vă lăsaţi purtaţi de stări negative şi vă întreţineţi starea de nemulţumire în conversaţii zilnice, lucrurile vor continua să se înrăutăţească. Dacă, dimpotrivă, vă canalizaţi energia spre a vă schimba starea de spirit şi a-i ajuta şi pe cei din jur să şi-o schimbe, binele se va propaga. Asta e părerea mea.
Dar cine sunt eu până la urmă să le spun românilor ce trebuie să facă? Îmi păstrez însă cu modestie punctul de vedere… în care sunt multe adevăruri.
Cum îţi alegi locurile şi oamenii pe care să-i vizitezi, cu care să stai de vorbă, despre care să scrii?
De la caz la caz. În privinţa locurilor, un prieten mă duce în zone frumoase, îmi sugerează trasee. M-am îndrăgostit de Bucovina, de Maramureş, de Transilvania, numai văzând fotografii pe Facebook. Nu am ajuns încă pe acolo, dar toate sunt pe lista mea.
Apoi, citesc mult. Contactez diverşi scriitori şi câteodată am noroc să stau mai mult de vorbă cu ei. Întâlnesc oameni interesanţi din mers. Spre exemplu, am început să învăţ româna şi am cunoscut o profesoară extraordinară. M-a dus la Cărtureşti… M-am îndrăgostit din prima clipă de locul ăla! Sau, de exemplu, am făcut nişte donaţii printr-un proiect iniţiat de Bucharest Lounge şi am întâlnit o mulţime de oameni minunaţi!
Pe Facebook, iarăşi, am cunoscut oameni uimitori! Ca tine, de exemplu… 
Sunt o persoană foarte comunicativă.
Care este cel mai frumos loc pe care l-ai descoperit în plimbările tale prin România?
Deocamdată, primul meu drum pe valea Prahovei. Am admirat din mers peisajul de ţară, apoi i-am cunoscut pe îndrumătorii copiilor aflaţi în tabăra din Valea Screzii, un proiect susţinut de Bucharest Lounge. M-au emoţionat până în adâncul sufletului. Fac o mulţime de lucruri remarcabile, demne de laudă. Iar părintele Tănase este o fiinţă uluitoare, cum rar ţi-e dat să întâlneşti. Merită tot respectul meu. I-am văzut şi pe copiii de acolo… întâlnirea cu ei m-a înduioşat într-un fel greu de redat în cuvinte.
Bisericile ortodoxe mă emoţionează profund, sunt de o frumuseţe de neînchipuit.
Apoi, Bucureştiul… După-amiezile de vară în capitală sunt de-a dreptul fantastice.
Pentru mine, a culege o nucă din copac, a o decoji şi a-i descoperi miezul crocant şi proaspăt e o experienţă de neuitat. Sau a primi fructul direct din mâna unui prieten. În general, ador să culeg cu mâna mea fructe şi legume şi să le mănânc apoi cu prietenii. Sunt amintiri unice, nepreţuite. Şi am avut parte de o mulţime de astfel de momente…
Ce părere ai despre tradiţiile nostre populare? Deşi multă lume e de părere că obiceiurile rurale au fost corupte sau date uitării, mai există insule, leagăne de autenticitate. Ai avut prilejul să le descoperi?
În privinţa asta, sunt încă în etapa de învăţare. Dar cred că în tradiţiile din vechime s-ar putea găsi puterea României. Vâna. Oxigenul. Sufletul. Ceva ce s-a pierdut în multe locuri din Europa. Sper ca tot mai mulţi oameni să-şi dea seama de adevăratele valori şi să încerce să le promoveze.
Întâmplarea face ca esenţa proiectului Bucharest Lounge să fie tocmai aceasta: de a îmbina vechiul cu noul. De a invita oamenii moderni şi grăbiţi ai anului 2013 într-o incursiune în trecutul strămoşilor. Ar fi bine să încercăm să recuperăm înţelepciunea bătrânească. E nepreţuită.
La un moment dat, trebuie să ne oprim din goanna nebună, să renunţăm la gândirea convenţională şi să încercăm să ajungem la adevăratul nostru eu.
Important e să ştii să spui stop. Să-ţi faci timp să reciteşti o scrisoare îngălbenită de timp şi să te bucuri: “Uite scrisul de mână, uite timbrul, uite vechea adresă… “ Să apreciezi că cineva şi-a dat atâta osteneală pentru tine. Sau să cumperi un şal lucrat de mână în Bucovina, nu o eşarfă făcută pe bandă rulantă în fabrică.
Dintre românii pe care i-ai întâlnit până acum, este vreunul care te-a impresionat în mod special?
Fiecare în parte, fiecare în felul lui.
Cel mai mult însă mă uimeşte prietenul meu, cel care îmi dezvăluie România pas cu pas. Viaţa lui, încercările prin care a trecut şi pe care a reuşit să le depăşească, înţelepciunea şi modul în care ştie să ia atitudine în mai toate privinţele. Este tânăr, dar sufletul lui şi mintea vin parcă din vechime. România are suflet.
Ai întâlnit oameni pasionaţi de ceea ce fac?
O rubrică a blogului Bucharest Lounge este dedicată Oamenilor care inspiră. Pe mine mă emoţionează oamenii pe care îi descopăr când vin în România. Aţi trecut prin multe greutăţi şi încercări. Sunteţi puternici. În special cei din generaţiile mai vârstnice, care au avut de înfruntat atâtea neajunsuri. Îi respect foarte mult.
Care ar fi, în opinia ta, portretul unui român? Sau, mai simplu, care ar fi acele trăsături definitorii care merită potenţate, promovate?
Cele despre care tocmai am vorbit: puterea, anduranţa, sufletul blând şi prietenos.
Să le promoveze? Da. Aici, în vest, nu ştim nimic despre România în afară de lucrurile negative. Repet, nu ştim nimic. De aceea am iniţiat proiectul The Bucharest Lounge. Pentru a crea un tablou al României – mai real, mai echilibrat, mai plin de culoare. Încerc să construiesc un pod între est şi vest, să stârnesc curiozitate, să deschid canale de comunicare şi, în final, să aduc (înapoi) lumea în România.
Ai venit de şapte ori în România, începând cu septembrie 2011. Pregăteşti o carte despre ţara noastră? Poţi să ne dai mai multe amănunte?
Se numeşte Fereastră spre sufletul meu (A Window to My Soul). Găsiţi amănunte pe blog. Sunt în perioada de corectură, lucrez la detalii, primesc feedback-uri. Am multă treabă.
În afara preocupărilor culturale, eşti specialist în comunicare şi ai un blog nişat pe leadership (the leadership lounge). Povesteşte-ne puţin despre expertiza ta în acest domeniu.
Am specializări în domeniile pedagogie, sport, sănătate, leadership şi pregătire de formator.
Îmi place să lucrez cu valori/viziuni, talent/impact. Mă simt în elementul meu atunci când reuşesc să-i ajut pe ceilalţi să dea tot ce au mai bun într-o anumită circumstanţă, într-un anume mediu. Am avut propria firmă când copiii mei erau mici. Vezi aici.
Acum îmi caut un loc de muncă în România unde să pot profesa ca formator în domeniul leadership-ului. De asemenea, sunt interesată să particip la conferinţe şi seminarii în calitate de lector-invitat.
De ce ai ales cuvântul “lounge” pentru titlurile ambelor tale bloguri?
“Lounge” este locul unde bei o cafea, un ceai, un frappe, un smoothie, stai comfortabil pe o canapea şi discuţi degajat împreună cu prietenii. Eşti relaxat. Sunt de părere că ideile bune vin când eşti relaxat. Cel puţin mie aşa mi se întâmplă. Când sunt stresată, tensionată, nimic nu-mi iese ca lumea.
Cuvântul “lounge” mă defineşte, cel puţin în latura mea urbană. Îmi plac cuvintele cu încărcătură optimistă, combinaţiile atractive. Cum e, de exemplu… “Româniologie”. Sau “Mandra Chic”. E funky. Sau “The Awesome Project”. Excelent! Bucureşti… are o sonoritate interesantă, care ademeneşte oamenii să vină aici. Un nume bun pentru una dintre viitoarele destinaţii de weekend ale europenilor! 
În final, un sfat, o speranţă, o urare pentru cititorii români…
Nu dau sfaturi decât celor care mi le cer. Cititorii nu mi-au cerut sfaturi. Tu, da… 
Şi totuşi, repet câteva cuvinte pe care le-am spus mai sus:
Descoperiţi-vă singuri doza necesară de optimism şi mergeţi înainte. Nu renunţaţi NICIODATĂ la lucrurile în care credeţi.
Articol preluat de pe http://www.danap.ro/
Lasă un răspuns